Huliganismul pe stadioanele din lume are manifestări sporadice, dar cu repercusiuni uneori tragice. Probabil locul 1 într-un astfel de top va fi menţinut multă vreme de finala Cupei Campionilor Europeni din 1985, când distribuţia neatentă a biletelor a făcut ca hooligans-ii lui Liverpool să ajungă lângă suporterii lui Juventus. A urmat un măcel de vreo 2 ore cu peste 40 de morţi, dar meciul s-a jucat şi s-a încheiat cu victoria din penalty a lui Juventus, lovitura de pedeapsă fiind acordată într-un fel în compensaţie pentru evenimentele din tribună.

Au trecut de atunci 20 de ani şi se pare că fenomenele de huliganism prind roade şi în România, într-o societate tot mai debusolată, care merge spre o Uniune Europeană care numai de huliganism nu are nevoie. Dacă consideram până mai ieri că manifestări de acest gen sunt caracteristice omului sărac, iată că ele au ajuns chiar în avion, suporterii rapidişti încăierându-se chiar cu cei din conducerea echipei.

Din păcate la noi fenomenul este grav pentru că accesul acestora pe stadioane, în autocare sau, probabil, avioane se face prin sponsorizare de către cluburi. Ca să nu cumva să ajungem cu stadioane goale sau cu 50 de spectatori, cluburile de la noi acceptă accesul pe stadioane, fără nici măcar un leu, a unei mase de aşa zişi suporteri, printre ei mulţi vagabonzi, tineri fără nici o idee despre o viaţă normală, civilizată. Din păcate, guvernul actual, dar şi celelalte anterioare nu au nici o părere despre aceste evenimente, care nu au nici o legătură cu manifestaţia sportivă, la care omul îşi plăteşte un bilet pentru a viziona un spectacol, bun sau prost. După decesul cinematografiei, în provincie un film rulând într-un cinema dacă sunt 5 persoane care-şi cumpără bilet (da, 5, aţi citit bine!), sărăcirea populaţiei şi pomana televiziunii a gonit spectatorul şi din tribunele stadioanelor. Astfel, românului nu-i este cerută părerea şi poate fi plătit atât cât să nu moară de foame sau de frig, iar în schimb i se dă de pomană ce vor cei care s-au îmbogăţit. Este, oricum, un pas înainte că în loc să construim Casa Republicii şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinate de oţeluri speciale în timp ce alţii construiau sateliţi, computere şi telefoane mobile, ni se dă un divertisment, dar şi preţul acestuia este plătit vrem-nu vrem, de toată populaţia ţării. Astfel, un om de rand este plătit în silă cu 100-150 euro pe lună în timp ce patronii aruncă mii de miliarde pe reclamă, televiziune, radio şi ziare.

Şi de aceea, dar şi din dispreţul conducătorilor votaţi în ultimii 16 ani, invăţământul, asigurarea sănătăţii, amenajarea plăcută a localităţilor din ţara noastră rămâne pe plan secundar, pe primul plan fiind îmbogăţirea celor de la conducere, cheltuielile de imagine, îndobitocirea populaţiei prin campanii electorale, talk-show-uri de televiziune şi reclamă, foarte multă reclamă. Dacă până în 1989 un director se mândrea că are ca angajaţi oameni cu 12 clase, acum o diplomă de facultate nu valorează mai mult decât 4-6 milioane de lei lunar, adică de cateva ori mai puţin decât salariul minim din Spania sau Germania.

În acest context, al dezinteresului faţă de ceva inteligent, se permite cam orice. O rafinărie care nu şi-a plătit ani de zile impozite la stat devine sponsorul echipei din Timişoara şi ea apărută artificial după ce echipele de tradiţie ale acelui oraş fie au dispărut (Chinezul, Ripensia, practic U.M.). Avem de a face cu altă aberaţie: două echipe concurente poartă acelaşi nume şi ultima încearcă să preia palmaresul primeia, deşi originea este clar diferită. De când cu gălăgia sechestrului asupra averii lui Becali, Steaua şi Dinamo au început să piardă meciuri care pe vremuri erau ca şi aranjate. Va atrage aceste rezultate atenţia românilor asupra competiţiei interne ? Vom vedea, dar cert este că de mult nu a mai avut fotbalul românesc rezultate atât de bune în arena internaţională ca în această toamnă, mă refer la meciurile oficiale.

Romeo Ionescu
28.11.2005

Alte editoriale semnate de Romeo Ionescu