6 case, dintre care două de vacanţă, 4 maşini, fireşte că nu Dacia, 50.000 metri patraţi de pământ, acţiuni la un hotel din Predeal nu este averea lui Bilică Gates sau S.O. Vântu ci a lui Anghel Iordănescu. Este, se pare, o avere făcută absolut cinstit de un român. Ca mulţi alţii, a început fotbalul din copilărie, la Steaua Bucureşti şi nu a mai plecat de acolo până în 1982. Aproape cu un an mai tânăr, coechipier al lui "nea Puiu" a fost şi Costică Ştefănescu, dar acesta va lua drumul Craiovei, la un schimb cu Sameş şi cum a poposit Costică în Bănie, ţup şi titlul. Anghel a prins poate cea mai modestă perioadă a Stelei, în care 2 titluri de campion şi 4 cupe este puţin pentru singurul club românesc galonat pe meleaguri European-Spaniole.

Apropiindu-se de vârsta retragerii, viitorul general a plecat în Grecia, unde a jucat doi ani la o modestă echipă de primă divizie (OFI Iraklion) şi a avut timp pentru a desluşi tainele antrenoratului. S-a întors la Steaua şi a devenit adjunctul lui Ienei. Locul 2 pe banca tehnică nu înseamnă cine ştie ce, mai ales la Steaua, dar lui "nea Puiu" i-a prins bine. A ajuns cu echipa până în finala Cupei Campionilor. Şi cum "nea Imi" a găsit soluţia de apărare ermetică, cred că nici prin cap nu i-a trecut lui Iordănescu că-şi va juca meciul de adio la Sevilla. După fantasticul 3-0 cu Anderlecht din semifinale, lui Ienei i-a fost frică să abordeze acelaşi joc în finală şi a apelat în repriza secundă la Iordănescu pentru a temporiza la mijlocul terenului, aşa cum nu a reuşit Letonia în repriza secundă a meciului cu cehii. Cum golul nu a căzut, a fost ziua lui Duckadam care a tranşat finala.

Numai că pentru Ienei zilele la Steaua erau numărate, performanţa sa propulsându-l la echipa naţională, iar Puiu devenea antrenor principal. Şi a demonstrat că îşi merită locul, calificând Steaua în semifinale (1988) şi finala (1989) Cupei Campionilor. 5 titluri în şir au fost suficiente şi în 1990 titlul pleca în Ştefan cel Mare, dar şi mulţi jucători ai celor două echipe au părăsit atunci campionatul intern.

Iordănescu a plecat atunci în Cipru, de unde a revenit la Steaua. Noul titlu din 1993 coroborat cu un dezastru al naţionalei lui Dinu la Košice l-a adus la cârma României. Şi a început al doilea vis, după cel de la Sevilla. Echipa născută în anii 1980 şi şlefuită pe meleaguri europene câştiga la Cardiff o calificare, ajungea la un pas de semifinalele cupei mondiale (în care au ajuns, însă, bulgarii) şi continua cu alte calificări, dar apogeul a fost atins în 1994.

Cum Steaua a fost echipa armatei, iar fotbalul profesionist în România s-a inventat în 1990, Iordănescu a primit mai puţini bani, dar la fiecare performanţă mai primea o tresă în cadrul armatei, în care nu ştim dacă a evoluat o săptămână, iar după performanţa naţionalei din 1994 devenea general. Au venit şi bani, mulţi pentru un român, dar faţă de marii îmbogăţiţi post 1989, Iordănescu încă a primit mai puţin decât i se cuveneau. Fotbalul este cel mai iubit sport, iar sportul este plătit mai bine decât inteligenţa. Vrem-nu vrem, acesta este adevărul. 5 ani a stat generalul la cârma naţionalei, apoi a plecat în Grecia şi de acolo în ţările unde banii se extrag din subsol.

L-a adus Copos la Rapid, dar nu s-a integrat şi a fugit din nou acolo unde se fac bani frumoşi cu echipe modeste pe plan mondial. Numai că mileniul 3 nu a început bine pentru naţională şi Hagi şi-a dat seama că numai voinţa nu este suficientă să-ţi conduci echipa de pe bancă, cum nu a reuşit să o conducă nici din teren când adversarul nu s-a speriat de numele său. Iordănescu a vrut să ajute, din nou, naţionala. De astă dată nu a mai reuşit şi nu este ruşinos. Întrebaţi-i pe englezi şi francezi câte calificări au pierdut în anii 80.

Aderarea sa la PSD nu cred că a fost o alegere bună. Uneori nici în fotbal schimbarea clubului nu este o alegere potrivită, cât despre un fotbalist care să aibe succes în politică nu am auzit, dar fireşte este alegerea lui Iordănescu, dar poate fi şi o piatră de moară de piciorul partidului în această toamnă, pentru că dacă ne-am uitat pe scorul alegerilor, alianţa D.A. este în spatele P.S.D.-ului, dar nu atât de departe cât să nu poată răsturna situaţia şi să mai demonstreze încă odată că la noi este democraţie, deşi cei mulţi nu o prea simt.

La Europene nemţii s-au încălzit cu olandezii şi cum nu i-am simpatizat niciodată sper să nu-i văd prin finală, repetând isprava din 1996. Dar dacă o vor face, puteţi să-mi trimiteţi şi mie o bere pentru că v-am sugerat campionul european. Ce dacă românii i-au bătut cu 5-1 ?

Şi încă odată banii mulţi au demonstrat că nu rezolvă şi valoarea. Rusia avea promise cele mai mari prime de reuşită, dar sunt primii care vor pleca. Titlul din 1960 şi cele de vice din 1964 şi 1972 sunt doar pagini de istorie, dar dacă am şti campioana dinainte ce farmec ar mai avea turneul ? Ca să nu mai vorbim de pariurile care nu se vor mai face, bătăile care nu ar mai avea loc, televizoarele mutate pe campanie electorală. Nu ar fi frumos, nu-i aşa ?

Romeo Ionescu - Romanian Soccer - 18 iunie 2004