Presa noastră "prea iubită" tună şi fulgeră împotriva echipei naţionale de fotbal, ca şi împotriva celor spuse de Traian Băsescu în odiseea teroriştilor. În timp ce mii de români cerşesc ceva de muncă şi de mâncare prin oraşele europene, alţii încearcă să ne spună poveşti, iată de ce la preţuri aproximativ egale cu cele din occident salariile noastre sunt de 10 ori mai mici. Tehnologia este, fireşte, una din cauze, dar în banala agricultură, acolo unde un român este plătit de 10 ori mai bine în Spania, preţul căpşunilor acolo este doar un pic mai mare ca aici, ceea ce înseamnă că mâna de lucru este plătită mizerabil aici pentru ca să "trăiască" bine mulţi alţii, sau organizarea este dezastruoasă, iar referitor la presă merită să subliniem un venit de peste 7000 euro pe lună anul trecut, la Adevărul, pentru Cr.T. Popescu şi o avere de peste un milion euro recunoscută de Sorin Roşca Stănescu. Deci iată pentru cine (şi pentru mulţi alţii) trebuie să fie milioane de români plătiţi mizerabil.

Acum, cică, calificarea a fost pierdută. Este una din ideile eronate. Dacă ne întoarcem în timp, şansele de calificare au fost considerate foarte mici tocmai de la tragerea la sorţi, după care au urmat lunile în care noi am jucat amicale, fără un obiectiv oficial, în timp de adversarii noştri ajungeau în semifinalele Campionatului European. Dar cine să-şi aducă aminte acum de ce a spus Iordănescu atunci, "generalul" fiind primul căruia i s-a cerut demisia, iar de atunci s-a şi uitat acest argument. Generalul poate fi acum mulţumit că a demisionat şi nu-şi leagă numele de al doilea eşec consecutiv, iar în 2010 sau 2014 poate va reveni pentru al treilea mandat. Ar fi de subliniat, în ceea ce-l priveşte, un singur aspect negativ: atunci când s-a stabilit programul de desfăşurare al jocurilor, presei i s-a servit o faptă eroică, "cuplul" Iordănescu - Stoichiţă dejucând aranjamentul antrenorilor Cehiei şi Olandei. Este încă un exemplu că presei i se dau subiecte de discutat în loc să ne ocupăm de eficienţa respectivelor procese. Faptul a trecut şi acum nu poate fi invocat un anumit program defavorabil tricolorilor. România surclasa, cu Iordănescu la cârmă, Germania cu incredibilul 5-1, iată o victorie adevărată, nu cum afirmă Gazeta de marţi că actuala echipă nu a obţinut nici o victorie în faţa unei mari echipe. În acel moment Germania era (şi încă este) vicecampioană mondială. Respectivul meci era amical, iar Germania a confirmat forma lor slabă la Campionatul European. La noi, ca şi în multe alte cazuri, victoria a acţionat împotriva echipei, dar totuşi am câştigat primele două meciuri pe teren propriu, ambele la limită. Scorul nu ne-a mulţumit, dar important era obţinerea punctelor. A urmat meciul cu Cehia şi Iordănescu a ales jocul de apărare, în ceea ce priveşte eventuale contraatacuri, ele au fost sublime, lipsind cu desăvârşire. Nici înfrângerea de la Praga nu era un rezultat ieşit din comun, numai că el a fost urmat de remiza din Armenia, ţară cotată cu 0 şanse de calificare. Au fost, de astă dată, două puncte care era bine să fie câştigate, dar şi Olanda o zbârcise cu Macedonia. Numai că presa a acţionat în forţă, făcându-l pe Iordănescu responsabil de rezultate. Au trecut 6 luni de atunci şi constatăm tot mai mult că adevărul este altul, dar cel care a plătit atunci este cel mai puţin vinovat. Ei bine, echipa i-a fost oferită lui Lucescu şi Bölöni, mai mult de "ochii soacrei". Cei doi nu s-au dovedit nătângi să-şi lase echipele pentru a lua naţionala aflată în cea mai grea grupă de calificare din istorie, iar acum ambii se pot considera mulţumiţi că şi-au reconfirmat valoarea. Cum Piţurcă era liber de contract, după ce rezultatele obţinute cu Steaua au fost nesatisfăcătoare şi a fost în pole-position pentru naţională. Era o reparaţie morală pentru concedierea din 1999, după ce intrase în conflict cu jucătorii de bază şi obţinuse o calificare după un gol de excepţie al lui D. Munteanu la Porto în faţa principalului adversar de atunci, vicecampioana Europei de astăzi, Portugalia. Piţurcă are o bilă albă în cariera sa de antrenor pentru singura calificare a naţionalei de tineret, dar nimeni nu vrea să realizeze că în acea grupă câştigată ne-am întâlnit cu Islanda, Irlanda, Macedonia şi Lituania, echipe fără pretenţii la nivel de echipe de tineret.

Războiul presei cu toată lumea continuă acum cu Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Într-o societate condusă de o clasă politică profund dezinteresată de binele alegătorilor ei, fotbalul nu putea ieşi în evidenţă prin superprofesionalism. Până în 1989 situaţia era sub control. De combativitate se ocupau prim-secretarii judeţeni sau conducătorii cluburilor cu asentimentul acestora, respectiv de conducătorii cluburilor militare. Chiar şi atunci existau blaturi şi nu voi aminti de retrogradarea Politehnicii Timişoara pentru vina de a fi bătut pe Dinamo ci de seria de 102 meciuri ale Stelei fără înfrângere şi rezultatele apropiate ca valoare ale lui Dinamo. Fireşte seria celor 102 meciuri nu ar fi fost posibilă fără timorarea echipelor adverse, mai ales că exemplul Timişoarei a pus capăt oricărei încercări de a "fluiera în biserică". Preşedinţii de cluburi din acea vreme, Mitică Dragomir fiind unul dintre ei, ar putea să ne spună de ce nici una din celelalte 16 nu au putut întrece Steaua sau Dinamo. Numai că situaţia s-a generalizat după 1990, "nea Jean" având o vorbă: doar nu am bătut 300 de km ca să te bat. La această strategie au cuplat toate echipele, retrogradate fiind ori cele care nu au vrut să înţeleagă acest sistem, ori echipe prea slabe (Reşiţa 1993 ca exemplu). Sfârşitul mileniului a găsit Transilvania aproape nereprezentată în divizia A, care era practic o joacă Moldova-Valahia, plus eterna Bistriţa. Atunci se pare că a intervenit Mitică şi Transilvania a început să trimită "condamnaţi la moarte" în prima divizie: UM Timişoara, Gaz metan, Poli AEK, Apulum sau CFR Cluj. Situaţia s-a mai ameliorat anul acesta, când Poli AEK şi-a adus în iarnă jucători de valoare, dar la polul opus s-a situat CFR Cluj, care dacă nu şi-a aranjat câteva relaţii pentru anul viitor este una din condamnatele de anul viitor.

Aşadar, întrebarea mea ar fi: cum ar trebui să procedeze Mitică sau Mircea în situaţia non-combatului a două sau mai multe echipe ? Să le retrogradeze ? Poate ar fi o soluţie, dar la valoarea mediocră a fotbalului nostru cum vom putea proba că cele două echipe nu au fost capabile să joace ceva, sau că s-au înţeles. Presa acuză, baronii au început să fie arestaţi, dar după cum vedem nu stau mai mult de o zi pe la beci, ceea ce înseamnă că acuzaţiile sunt "subţiri". Oare vom ajunge ziua când vom trăi fiecare o zi la beci pentru că un oarecare ziar cumpărat de 20.000 de oameni vrea ca noi să fim arestaţi. Europa, trezeşte-te !

Veşnica acuzaţie de blat nu duce decât la teatru: cele două echipe pot să se dea în ceasul morţii, sau să facă un traseu al punctelor pentru ca până la urmă să "ramână cum s-a stabilit". Există acum o nouă vorbă: dacă a fost blat, a fost foarte bine regizat. Aşadar, tot blat. Cu excepţia lui Gigi Becali, care totuşi a motivat echipa să joace în Cupa UEFA, credeţi că Dinamo, Rapid sau Oţelul au o motivaţie sinceră din partea conducătorilor pentru a ajunge în optmile (să zicem) ale Cupei UEFA ? După cum am văzut, sunt mulţi "fomişti", iar fotbalul este doar o slabă posibilitate de a direcţiona nişte bani. În plus, credem sau nu, bugetul unei echipe de A este de 1-3 milioane euro, care trebuiesc scoase de undeva, fie televiziune, fie finanţatori. Oare credeţi că este cineva dispus să scoată 10 sau 15 milioane într-un an pentru a aduce un Owen, care cam face tuşa prin Liga Campionilor ? Dă Gigi Becali aceşti bani ? Sau poate Copos ? Sau poate renunţă domnul Borcea la concediul din Dubai pentru Dinamo ? Hai să fim serioşi. Toţi aceşti "investitori" aruncă bani în fotbal pentru că li se facilitează unele afaceri, sunt mai bine-văzuţi şi chiar ajung viceprim-miniştri. De altfel, dacă ne uităm în ţările nou-admise în Uniunea Europeană, doar echipele din Cehia au jucat ceva mai mult prin Liga Campionilor sau Cupa UEFA, în rest cupele au rămas o afacere occidentală, perturbată de vreun petro-miliardar din fosta Uniune Sovietică. Aşadar, este greu de crezut că se va schimba ceva (în bine) în fotbalul nostru în viitorii ani.

Acum aproape 51 de ani o ţară comunistă conducea cu 2-0 Germania Federală în finala campionatului mondial, pentru ca ulterior să piardă meciul cu 3-2. Ei bine, Ungaria (despre ea este vorba), nu se mai califică la nici un turneu final din 1986. Pronosticul meu este o soartă asemănătoare pentru România, cu menţiunea că naţionala noastră n-a jucat niciodată o finală. Deşi fotbalul a fost o potecă spre o carieră de excepţie, de prin 1994 nu putem să ne lăudăm cu o glorie europeană, dacă ţinem seama de plafonarea lui Chivu şi Mutu în ultimul an.

Romeo Ionescu
09.06.2005

Alte editoriale semnate de Romeo Ionescu