Cine a urmărit cu oarecare atenţie afirmaţiile făcute de preşedintele Iliescu după 1990 a reţinut, probabil, că domnia sa se referea insistent la un model suedez pe care dânsul îl dorea aplicat în ţara noastră. Ce spun suedezii despre situaţia lor socială ? Simplu, la noi nu a fost comunism, la ei este. Deşi economia lor este una capitalistă, de piaţă, iar aderarea la U.E. s-a făcut când noi nici nu ştiam despre ce este vorba, protecţia socială se pare că este mai eficientă decât a fost cea comunistă la noi. De fapt am mai spus-o, la noi nu a fost comunism, deşi aşa s-a numit. În realitate, conducătorii o duceau de 2-3 ori mai bine decât românul de rând, ale cărui avantaje erau obţinerea unei locuinţe şi a unui loc de muncă, chiar dacă nu avea prea multe de făcut cu banii. Dacă aveai 70.000 lei îţi puteai cumpăra o Dacie, dar aşteptai câţiva ani, sau te mulţumeai cu un second-hand. Dacă aveai 14 sau 19000 lei, îţi puteai lua un TV color, dar ori te inscriai pe o listă de aşteptare, ori îţi foloseai pilele.

Dar puţini din conducătorii de atunci au crezut în comunism, majoritatea au fost oportunişti, adică au luat carnetul roşu pentru că acesta le deschidea drumul spre un anumit nivel de putere. Pentru ei revoluţia a fost deschiderea drumului spre îmbogăţire. Pentru alţii a însemnat liberul acces la mâncare, căldură, ziare, program TV, alţii au ales altă ţară, ştiind că familia rămasă pe aceste meleaguri nu va mai fi progonită ci mai degrabă invidiată.

După 4 ani de la revenirea lui Iliescu la putere, societatea noastră se apropie de ceea ce a fost până în 1989, adică bunul plac al conducătorilor. Aceştia aveau atunci un venit sufficient, dar acces gratuit la case de vacanţă, câteva excursii afară. Acum superbogaţii sunt perfect liberi să facă ce vor cu banii, dar ca şi până în 1989 aceştia "investesc" în sport, cultură, muzică, mass-media. A dispărut, după 1990, cărarea pe care trebuie să meargă întreaga societate dar se pare că acum suntem teleghidaţi spre U.E., de fapt pentru a deveni mână de lucru ieftină pentru ţările dezvoltate şi trupe pentru năzbâtiile Partidului Republican din S.U.A. Barierele sunt de astă dată puse de străini, în primul rând fiind vorba de (ne) cunoaşterea limbii ţării în care credem că ar fi bine să ne stabilim.

Un caz fericit l-a constituit sportul, în special fotbalul. Şi până în 1990 un număr mic de sportivi români au avut înţelegerea autorităţilor pentru a evolua în echipe europene, acestea fiind de valoare medie. După 1990 această barieră a dispărut şi exodul de sportivi continuă, fără însă a atinge vârfurile performanţei, aşa cum au făcut Cruijff, Platini, Ronaldo, Shevchenko. Au fost şi români care au ridicat cupe continentale, după 1990, dar ei pot fi număraţi pe degete.

Tot mai mulţi sunt cei "convinşi" să se întoarcă la echipele din ţară. Performanţele acestor echipe, însă, au coborât sub cele obţinute în anii 1960-85, la perioada 1985-90 nemaiputând nici măcar visa. Dacă în prima perioadă ne mulţumeam cu turul 2 sau 3, acum şi turul 1 a devenit dificil de atins, dar situaţia din sportul intern este jalnică.

Îmi amintesc cum Petrolul a jucat, imediat după promovarea din 1977, două meciuri cu casele de bilete închise. S-a întâmplat aşa ceva la Timişoara, Oradea sau Alba-Iulia? Fotbalul în economia de piaţă se joacă pe bani şi pentru obţinerea de cât mai mulţi bani. Cu cât mai mulţi, cu atât poţi aduce jucători de valoare, numai că şi aici situaţia este ca la noi. Ceea ce s-a întâmplat după 1990 nu a fost o politică de creştere a valorii echipelor noastre ci mai degrabă cea de export de jucători. Până şi parcursul jucătorului este dinainte stabilit, exportul nefiind făcut de o echipă modestă ci de cele 3 bucureştene, fireşte dacă este vorba de un jucător care are ceva valoare.

Dacă vom urmări cifrele de spectatori la 3 din meciurile penultimei etape din divizia A (Ploieşti, Constanţa, Bistriţa), adunate cu greu dau peste 1000. De număr de bilete vândute ce să mai vorbim. Şi atunci pun întrebarea retorică: de ce mai cheltuim bani cu fotbalul autohton ? Numai ca să fim mai buni ca Luxemburg şi Lituania (mă refer la echipe de club). Oare banii aruncaţi acestor echipe nu ar fi fost mai bine să fie investiţi în altceva ?

Un ziar de luni ni-l arată pe Gigi Becali cu un "cartuş" de 150.000 dolari pe care vroia să-I facă cadou celor din Alba-Iulia dacă ar fi încurcat Dinamo. Ce însemnau aceşti bani ? Mai mult de 1500 salarii minime, tot atâtea locuri de muncă, poate ceva util în plus. Fireşte, omul face ce vrea cu banii săi, atât timp cât i-a "făcut" în mod cinstit, altfel este treaba instituţiilor statului.

Dar iată că multe străzi arată ca după explozia de la Mihăileşti, abia 10-15 case îşi îmbunătăţesc "look-ul" şi alte câteva zeci de mii se deteriorează. Şi asta pentru că sunt oameni super-bogaţi şi foarte mulţi super-comozi. Dacă ultimii ar fi folosit inteligenţa, cei super-bogaţi ar fi fost mai puţini şi ţara ar fi arătat altfel.

Fotbalul nostru se chinuie să copieze modelul vest-european, numai că acolo suporterii adevăraţi organizează manifestaţiile de simpatie, pe când la noi tot cluburile sunt cele care plătesc bannerele, chiar şi transportul suporterilor. Totul face parte din falsa economie de piaţă, cea oferită cadou sau dată de pomană de cei care s-au îmbogăţit.

Ansamblul poate fi comparat cu modelul suedez din ţara care a refuzat moneda comună europeană. Noi chiar dacă o dorim, se pare că ne vom mulţumi câţiva ani cu leul greu. Şi cu o situaţie tot mai grea, sau cine ştie... Poate ne va fi bine atunci când vom mai câştiga o cupă europeană. La fotbal, că la handbal, volei, gimnastică, pun pariu că nu sunt 1000 de români care să ştie de câte ori a fost România campioană europeană sau mondială şi nici prea mulţi suporteri români nu au fost prin tribune.

Romeo Ionescu - Romanian Soccer - 1 iunie 2004