Urmăresc de mult timp scena sportivă şi politică a ţării în care m-am născut şi (încă) locuiesc. Nu pot să nu-mi exprim deznădejdea că ţara noastră nu înaintează spre ceea ce îmi doream, ci tot spre o dictatută a minciunii, şmecheriei, oportunismului.

Am urmărit joi seara un dialog (dacă i se poate spune aşa), între ministrul de finanţe Ionuţ Popescu şi o specialistă în a critica orice este posibil, respectiv Monica Tatoiu. Şi eu aş vrea să pot câştiga 2000 de euro pe lună de-acum încă vreo 200 de ani şi să nu dau nici un impozit, ceea ce v-aş dori şi dvs. Totuşi, foarte mulţi, chiar din cei buni de dat cu gura, îşi pierd orice raţiune când ajung la TV şi vor să credem că numai ce spun ei trebuia făcut.

Vrem-nu vrem, când vom fi în UE, ori peste 2 ani ori peste 15, preţurile noastre vor trebui să semene cu cele din Paris sau Madrid. Fireşte, ultima mărire de accize şi tarife nu trebuie să ne mulţumească, mai ales că nu văd de ce un amărât de aparat foto trebuie accizat, cu atât mai mult cu cât preţul acestuia rivalizează cu salariul lunar al unui român a cărui inteligenţă nu "dă pe-afară". De la sărăcia acelora care cerşesc prin toate colţurile oraşului şi până la a nu considera un aparat de aer condiţionat un lux este un pas enorm. Să nu credeţi că toţi cei care muncesc în vest au aer condiţionat în casă. Chiar dacă ei câştigă într-o lună cât noi în 10 sau 15, cheltuielile îi fac şi pe ei să nu pună o avere de o parte într-o lună sau un an. Numai că ei au un adevărat preţ de piaţă, ceea ce la noi lipseşte în multe privinţe.

Ani de-a rândul, cluburile de fotbal au trăit în mare măsură din vânzarea de bilete. Sponsorii au apărut şi ei, dar numai de vreo 20-25 de ani. Jucătorul era plătit pentru ce făcea în teren şi era considerat marfă atunci când trecea la alt club. Trebuie să înţelegem aici că nimeni nu va juca foarte bine acolo unde nu va fi mulţumit, de aceea nu-i vom vedea niciodată pe Ronaldo, Zidane sau Owen jucând pentru Rapid sau Apulum Alba-Iulia, în primul rând pentru că cei din urmă nu vor putea să achite toate dorinţele supervedetelor.

Din nefericire, presa noastră vrea să devină o putere în stat, aşa cum trâmbiţează, deşi cele trei puteri existente nu satisfac decât o infimă parte a românilor. Şi de aceea, împotriva oricăror norme de elementară ordine, ne face să credem că noi putem schimba conducerea federaţiei atunci când aceasta face vreo boacănă. Ar trebui să înţelegem că un viitor preşedinte al FRF va trebui să aibe relaţii apropiate cu UEFA şi FIFA, puterile care conduc fotbalul din partea noastră de lume. Ce va face, să zicem, un Puşcaş la cârma federaţiei ? Va fi acesta ales în vreun for al UEFA ? Ce va face, să zicem, un ziarist în aceeaşi instituţie ?

Fotbalul nostru s-a bucurat de rezultate bune în perioada 1930-33, 1969-73 şi după 1990. Din prima perioadă putem aminti participarea la CM de fotbal din 1930 unde nu ne-am făcut de râs şi chiar am întrecut Peru, echipă pe care nu am studiat-o pe video sau pe viu la nu ştiu câte meciuri. România s-a menţinut prin următoarele două calificări la mondiale în primii 16 din lume, deşi aceşti 16 sunt aproximativ incluşi în cei 32 de acum.

"Era comunistăv ne-a făcut să pierdem locul în cei 16. Cehoslovacia (1954), Iugoslavia (1958), frica meciurilor cu Italia (1962) şi Portugalia (1966) ne-a luat-o înainte de fiecare dată. A urmat a doua perioadă de glorie, atunci când România s-a aflat într-o perioadă de avânt economic. Atunci federaţia a fost condusă de un om care nu a făcut sport, dar a obţinut performanţe: Mircea Angelescu. Gloria a ţinut puţin şi România a redevenit eterna clasată pe locul 2 (1973, 1975, 1977, 1987) sau 3 (1979, 1981, 1985). Ultima perioadă de glorie nu i se datorează lui Mircea Sandu ci generaţiei de aur, începând cu Rednic, Klein, Cămătaru, Gabor şi încheindu-se cu Stelea şi Dorinel Munteanu.

Revoluţia din 1989, perfect necesară atunci, ne-a făcut să credem că ni se cuvine mult mai mult, fără să facem şi un efort în consecinţă. Clubul Luceafărul, unde a fost şlefuit talentul unui Hagi, Balint, Popescu a dispărut de mult şi este una din explicaţiile decăderii fotbalului nostru. Talente există şi azi, dar ele iau drumul occidentului la vârste fragede, fără a fi şlefuiţi în ţară (Keşeru, A.Stoica, Mitea), sau se plafonează înainte de a face 30 de ani (Mutu, Chivu, A. Ilie, M. Niculae). Cum pregătirea centralizată nu se mai face din raţiuni în primul rând economice, nici jucători de valoare care să îi înlocuiască la nevoie pe cei consacraţi nu mai sunt, iar din 2000 încoace am redevenit echipa de locul 3 în grupă.

În locul unei politici de renaştere a acelui Luceafărul, avem de-a face cu o politică de veşnică contestare a celui care conduce un destin, fie că el este preşedintele ţării, fie premierul, fie preşedintele federaţiei de fotbal sau gimnastică. Ultimul sport chiar poate confirma succesul pregătirii în comun, la un lot naţional, decât împrăştierea echipei în toate colţurile Europei sau lumii, mai nou.

Citim, atunci când un ziar are bunăvoinţa să ne aloce câteva rânduri într-un colţ de pagină, tot felul de minuni izvorâte din imaginaţia conaţionalilor noştri. Câţi, oare, înţeleg că preşedintele FRF este ales de cei care conduc cluburi de fotbal şi nu de ziarişti sau simpli microbişti. Foloseşte, oare, la ceva să-i spunem acum cât de "bun manager" este Mircea Sandu, dacă la viitoarele alegeri el nu va avea nici un contracandidat, aşa cum se întâmplă de 15 ani ? Degeaba îl criticăm pe Becali, dacă nici un alt manager nu a reuşit să califice o echipă românească până în primăvară din 1990 încoa'. Salariile noastre de mizerie se datorează în primul rând tocmai lipsei de manageri capabili. Câţi dintre şefii dvs nu ar prefera să îşi închidă afacerea în loc să vă dubleza salariul ? În primul rând va trebui să avem manageri, jucători şi aceştia nu-i vom avea fără bani. Cum nu avem cam nimic din toate astea, nu vă aşteptaţi la minuni dacă îi veţi schimba pe Naşul, Mitică, Jenel, Romel, Gigel sau Procuroru'. Eu nu voi vota nici pentru aceştia, dar nici împotrivă. M-am încăpăţânat cândva să votez împotriva lui Iliescu şi am dat peste "Ţapu" pe care aş vrea să nu-l mai văd niciodată spunându-ne cât de bine crede el că ne-a făcut, în timp ce nici 1 la mie nu l-ar mai vota în ziua de azi.

Romeo Ionescu
26.03.2005