Mai avem 393 zile până vom fi liberi. Deşi nici la 1 ianuarie 2007 românul nu va fi foarte liber, integrarea în UE ne va da dreptul să muncim oriunde în ţările componente, să fim plătiţi pe măsura valorii muncii şi nu în dispreţ de către cei care conduc ţara. Nici după greva profesorilor nu ni s-a explicat de ce plătim multe bunuri la acelaşi nivel ca în Franţa sau Austria şi suntem plătiţi de 10 ori mai prost.

Două au fost evenimentele mai importante ale săptămânii sportive care încheie turului diviziei A la fotbal.

Primul a fost marcat de prezenţa a trei echipe bucureştene în "Europa". Cum toate trei au jucat acasă, rezultatele înglobează şi avantajul terenului, Rapidul fiind puternic susţinută de către fani. Unii vor să scoată aceste rezultate ca o mare realizare. Este adevărat că de vreo 17 ani echipele noastre nu au mai reuşit astfel de rezultate şi tot la fel de adevărat acel clasament în care România are cea mai bună medie de ţară în cupele europene. În partea cealaltă a talerului trebuie amintit că adversarii noştri sunt printre echipele mediocre la acest nivel, adică PAOK nu mai este de mult campioană a Greciei, Halmstad a terminat pe locul 10 al unui campionat mai degrabă amator, iar CSKA Moskva se află în regres după o mare performanţă, aşa cum se întâmplă o dată la foarte mulţi ani.

Acel clasament în care ţara noastră apare pe primul loc se face pe baza mediei de puncte realizate de echipele reprezentante în Cupele Europene. Momentan România se află pe primul loc pentru că ţările cu fotbal puternic au avut dreptul de a înscrie mai multe echipe, din care unele au părăsit rapid competiţia, iar cele de valoare nu au ajuns încă în fazele superioare, deci mai au timp să puncteze. Aşadar, dacă împarţi mult la mult obţii o medie, în schimb dacă împarţi mai puţin la mult mai puţin obţii o medie un pic mai mare. Atât echipele noastre cât şi cele rămase în competiţii mai au timp să puncteze, dar până atunci nu pierdem ocazia să ne lăudăm cu o situaţie de conjunctură. Echipele care doar au făcut act de prezenţă în cupele europene vor părăsi competiţia şi din turul următor, care se va disputa în februarie, adică iarna şi nu primăvara, vor rămâne în competiţie echipele care-şi doresc cu adevărat o performanţă notabilă. Totodată mai trebuie să menţionăm că echipele noastre au făcut puncte în Cupa UEFA, un fel de divizie B a Europei, chiar dacă nea Mitică face alergie la acest fapt şi nu-i tot aia să faci puncte în Liga Campionilor sau în Cupa UEFA! Deci rămâne să aşteptăm confirmarea punctajului din acest clasament şi să reţinem în memorie cea mai bună toamnă a fotbalului românesc!

Al doilea eveniment a fost decernarea premiilor care anul acesta s-au numit "Ioan Chirilă", asta pentru că acum câţiva ani ele se numeau ale presei sportive. Ele au revenit, de astă dată în totalitate, celor care scriu în Gazeta Sporturilor şi de anul viitor pot fi numite premiile gazetei, pentru că şi în anii anteriori foarte puţini ziarişti de la alte publicaţii s-au putut bucura de un premiu. Directorul Gazetei, Ovidiu Ioaniţoaia, se pare că nu mai este atât de apreciat de votanţi, sau poate aceştia au zis să decerneze "marele premiu" şi altcuiva, acesta fiind redactorul-şef Cătălin Tolontan. De aceste premii ar trebui să se intereseze cei de la ProSport şi Sport Total, primii prezentând din când în când diverse clasamente cum că lumea ar fi interesată şi de acel ziar.

Mă voi referi mai mult la premiul special pentru carte. Aici apare un Radu Paraschivescu cu cartea "Fanionul roşu". Avem parte, după 1990, de tot mai mulţi specialişti, care mai de care încercând să ne spună cum ar trebui să se desfăşoare actrivitatea în ţara asta, ei trăind de fapt bine în timp ce alţii fac grevă. Pentru că premiile s-au numit Ioan Chirilă, trebuie să ne referim un pic la cel mai prolific scriitoar de carte sportivă din ţara noastră. Fără reeditări, s-a scris că "Nea Vanea" a scris 29 de cărţi, unele bune, altele mai plictisitoare, fiecăruia după gust sau după sportul preferat sau nu. Chirilă a ştiut când să laude, ce să povestească, dar nu cred că a spus cum trebuie făcut. În perioada în care a trăit şi a lucrat, oamenii cumpărau carte sportivă, acum aproape că nu o mai fac. Dacă vroiai să te pui bine cu un gestionar de la alimentară, îi făceai cadou o carte, fie a lui Chirilă, Mihai Ionescu, George Mihalache sau Constantin Teaşcă. Nu ştim câţi dintre ei au citit aceste cărţi şi nici eu nu pot spune că am citit tot ce am în bibliotecă. Am avut ocazia să-l văd pe Ioan Chirilă de puţine ori, nefiind unul cu pile, sau care am tânjit prea mult după ce unii au avut parte. Redactorii ziarului Sportul păreau bătuţi în cuie pe scaunele lor, numai pensionarea sau inevitabilul făcându-i să nu mai fie şi azi prezenţi în redacţia vreunui ziar de sport. Mentalitatea lor a rămas aceeaşi şi după revoluţie, articolele lor de analiză întinzându-se pe mulre coloane, fapt ce a condus la pierderea locului 1 în presa sportivă a Gazetei, urmaşa directă a ziarului Sportul, la conducere fiind o perioadă însuşi Ioan Chirilă. Rămâne un semn de întrebare de ce ziarul şi-a schimbat numele din Sportul în Gazeta Sporturilor, imediat după 22 Decembrie, deşi încă câţiva ani stilul articolelor a rămas acelaşi, singura victorie fiind eliminarea osanalelor la adresa "conducătorului iubit". În fine, acum Gazeta este scrisă de alţi oameni, stilul este radical schimbat.

Spuneam că l-am întâlnit o singură dată pe Ioan Chirilă şi aceasta s-a întâmplat cu două zile înaintea trecerii în istorie, la lansarea ultimei sale cărţi, "Un veac de fotbal românesc", făcută în colaborare cu Mihai Ionescu, poate numărul 2 al publicisticii sportive din România. Cartea este ceea ce menţionează titlul, o istorie povestită a fotbalului autohton, şi nu întotdeauna ce a fost menţionat în carte este şi important.

Cartea sportivă s-a găsit greu înainte de 1989, se găseşte greu şi acum. Până atunci, tirajele erau total insuficiente pentru cererea pasionaţilor de sport. După, cartea a avut parte de o difuzare execrabilă, doar cele două cotidiene de sport reuşind să-şi difuzeze cât de cât bine cărţile tipărite. Este, practic, imposibilă rentabilizarea unei cărţi de sport, fie ea şi de 10 ori mai utilă decât acel fanion roşu, dacă nu ai o relaţie cu unul din cele două cotidiene. FRF a reuşit să publice, după 1990, 5 ediţii ale anuarului fotbalului românesc, tot atâtea câte s-au publicat în anii 1968-76, când a fost loc şi pentru istoria fotbalului. Aceste cărţi nu au ajuns, din nefericire, în librării şi nici alte cărţi, poate bune, scrise de alţi pasionaţi ai fotbalului, aici i-aş menţiona pe Constantin Anghel din Bascov, Octavian Stăncioiu din Timişoara, Mircea M. Ionescu. Aşadar, se pare că votanţii la capitolul carte sportivă au votat doar ce au cunoscut ei, dintr-o piaţă de carte destul de necunoscută.

Cum relaţia dintre soţia lui Ioan Chirilă şi directorul Gazetei Sporturilor a fost mai strânsă în ultimii ani, acum câţiva ani reuşind să se republice câteva din cărţile lui Chirilă, pe o piaţă de carte care credem că l-a uitat, premiile s-au apropiat foarte mult de cei care scriu în gazetă. Nu trebuie, însă, să le trecem acestora cu vederea lupta împotriva lui Mircea Sandu, sau manevrarea opiniei publice împotriva celor care au scris istoria fotbalului românesc. Victoria lui Mircea Sandu este o palmă a celor care conduc fotbalul nostru dată ziariştilor. O altă palmă trebuie să fie concepţia unui Eugen Rusu, găzduit la rubrica părerea ta în ziarul de joi. Ce spune acesta? "Declararea echipei antrenată de Iordănescu ca cea mai bună echipă din Asia nu este meritul Generalului. Aţi face bine dacă n-aţi mai aminti de acest personaj de tristă amintire pentru fotbalul românesc". Replica acestui Rusu nu este decât a unui cititor puternic manipulat de presa noastră. Ura acestuia împotriva celui care a obţinut un rezultat major în Asia şi rezultate peste medie, ca să nu spun mai mult este cea mai neagră probă de învrăjbire împotriva cuiva care a făcut ceva pentru fotbalul autohton. Acum apelăm la Zenga, Protasov, antrenori străini care trebuie să ne arate că se poate face performanţă, în timp ce acel care a calificat Steaua în semifinalele Cupei Campionilor şi apoi în finală, cel care a ştiut să temporizeze o finală câştigată la penaltiuri este denigrat de un conaţional de-al nostru. Cred că zicala românească cu vulpea care nu ajunge la struguri a ajuns prea departe şi, din păcate jigodiile de care are parte această ţară nu cred că mai pot fi oprite din mârşăviile pe care le fac de 16 ani încoace, sau poate de 26 de ani, tot ei fiind acei care prezentau rapoarte mincinoase "conducătorului iubit". El a plătit cu viaţa, câţi, oare, ar fi trebuit să aibe aceeaşi soartă ?

Romeo Ionescu
04.12.2005

Alte editoriale semnate de Romeo Ionescu