În 1866 România îşi alegea ca domnitor un principe german, este vorba de Carol I, rudă îndepărtată a împăratului german. Ştim de la Caragiale că mentalitatea românilor de atunci nu diferea mult faţă de cea de astăzi. Ce a schimbat acest Carol, domnul care a stat cel mai mult la cârma unei ţări româneşti, cu un an mai mult decât Ştefan cel Mare ? Până înainte de a veni Cuza, domniile erau scurte, fiecare domnitor fiind puternic influenţat de cei care-l aduceau pe tron. Carol a reuşit să fie imparţial, iar pe vremea sa România şi-a cucerit independenţa şi a început dezvoltarea capitalistă, s-a integrat în Europa, am putea spune, tinerii din familiile înstărite şi-au făcut studiile la Paris sau Viena (numită Wien "în original"). Familia regală şi-a avut, până la urmă, şi uscătura sa, dar comunismul nu i se datorează, el fiind urmarea eşecului din cel de-al doilea război mondial.

Fotbalul românesc de astăzi nu poate avea altă mentalitate decât societatea în care trăim. Interesul pentru bani în antiteză cu valoarea arătată ne-a coborât de pe locul 6 mondial în 1994 până pe un loc între 33 şi 45, adică imediat după cele 32 de echipe care-şi dispută titlul mondial.

Nu mi-a plăcut niciodată de cei care au spus că ei au informat primii, dar de astă dată cad în această patimă şi amintesc că la demisia impusă a lui Iordănescu am fost printre foarte puţinii care au luat apărarea generalului. Un singur lucru greşise Iordănescu toamna trecută şi acela nu avea legătură cu fotbalul: intrarea lui în PSD. Partidul lui Năstase a încercat după alegerile locale să-şi salveze poziţia de stăpân, propunerea generalului pe lista de candidaţi fiind o încercare eşuată de a-şi creşte popularitatea. Din nefericire, nici actualii conducători nu dau dovada că sunt mai buni, iar atunci când Uniunea Europeană va culege ţăndările României va putea spune: vă conducem noi, deoarece din 4 în 4 ani v-aţi schimbat conducătorii şi n-aţi fost mulţumiţi cu nici unii. Va fi o situaţie similară cu cea din 1866. Atunci va fi, probabil, "momentul 0", fie că el va fi în 2009 sau 2019 sau 2059. Este evident că orice român va conduce ţara va fi ori incapabil să o conducă, ori se va da la o parte din faţa intereselor mafiote de dirijare a fondurilor spre buzunarele şmecherilor locali. Avem o ţară care arată ca după bombardament, care aşteaptă investitorii străini pentru a finanţa posturi TV, radio, ziare şi reviste, nicidecum pentru a oferi o viaţă liniştită pentru 20 de milioane de români (restul de 2 milioane "se descurcă").

Dar să revenim la cazul Iordănescu-Piţi. Am spus atunci că generalul nu avea cu cine juca. Înaintea meciului de sâmbătă ni se spunea că vreo 7 jucători care pierduseră la Bucureşti cu Olanda au fost schimbaţi. Ei bine, meciul de pe stadionul Feyenoord a fost pierdut de alţi jucători, care au păstrat rezultatul din secunda 1 mai multe minute ca la Bucureşti. Tocmai acum este clar pentru toată lumea că alţii mai buni nu sunt. Dacă Mourinho a preferat să-l piardă pe Mutu, renunţând la o sumă de bani care asigură bugetul lui Steaua şi Dinamo timp de un an, noi l-am considerat posibil salvator naţional. Dacă Lobonţ a făcut tuşa la Ajax, noi am spus că olandezii special nu-l folosesc. Ştiţi câte meciuri a jucat Lobonţ în prima divizie cu Ajax în perioada 2000-2001 (adică în 68 de etape) ? Unul singur, apoi a fost împrumutat la Dinamo. Atunci Olanda nu ştia cu ce adversar "de mare valoare" se va întâlni peste 5 ani.

Dar nu Lobonţ a fost problema României, ci în primul rând gafa lui Contra, la primul gol şi ştiinţa de a specula minutul 1 (care de astă dată a fost 46) de către olandezi. Ar fi fost prea frumos să marcăm la Rotterdam, dar ei au avut un portar care a fost la post. Putea fi penalty la faza lui Mutu, dar la fel de bine putem fi de acord că arbitrul a tolerat un joc bărbătesc (care a fost în defavoarea "domnişoarei").

Cu o echipă de rezerve sau de "refuzaţi la export" nu poţi juca împotriva Olandei, cum nici dictonul "nu se vede din avion" nu are valoare pe piaţa europeană.

Iată de ce numai nişte politicieni de pe la Bruxelles cred că rămân în istorie dacă vor lărgi această Uniune Europeană, chiar împotriva dorinţei popoarelor în fruntea cărora s-au pus. La fel ca şi în fotbal, şi în economie putem spune "nu avem cu cine", pentru că la noi economia de piaţă se află numai la hale şi nici acolo. Restul, adică la producţia de bunuri, de benzină de exemplu, de margarină sau iaurt, la televiziunea prin cablu sau la detergenţi avem parte de doar câteva produse, la preţuri asemănătoare. Comparaţi cu banalul computer pe care-l aveţi în faţă sau cu telefonul mobil şi vedeţi câte variante aveţi la dispoziţie, cu menţiunea că aceste electronice sunt de fapt ce a fost ma ieftin pe piaţa internaţională. România este încă în momentul incipient al capitalismului, adică acolo unde dacă cineva descoperă ceva alţi 5 încearcă să facă la fel şi în 3 ani "mor" toţi de mână. Lipsa de imaginaţie, copierea a ceea ce există la alţii, o şcoală care n-are nici o legătură cu ceea ce se cere pe piaţă, o clasă politică avidă de înavuţire, pentru că oricum va fi schimbată peste 4 sau 8 ani, tot felul de piedici puse şi comisioane pretinse celor care ar putea investi, o parte mare din populaţie împărţită în paznici şi hoţi care uneori îşi schimbă între ei rolurile, iată o caracterizare a unei ţări cu 19 luni înainte de admiterea în Europa. Fotbalul nu este decât o rotiţă din acest mecanism care scârţâie, dar nici ungerea la infinit nu poate da rezultate.

Romeo Ionescu
05.06.2005

Alte editoriale semnate de Romeo Ionescu